Turul iezuit asigurat de Kovács Zsolt istoric de artă, prof. univ. la departamentul de limba maghiară al UBB, a început în piațeta din fața Bisericii Piariste „Sfânta Treime” cu remomorarea venirii iezuiților la Cluj în procesul de Contrareformă și amplasarea lor în acestă parte a vechiului oraș. Au cumpărat terenuri, iar programul lor era deschiderea de școli prin care doctrina catolică să fie reinstaurată. Sarcină deloc ușoară într-un oraș care era în mare parte unitarian la vremea respectivă (sfârșitul secolului al XVI-lea).

Au construit colegiul și două cămine pentru studenții săi, unul pentru cei mai înstăriți și celălalt pentru cei cu mai puțină dare de mână. În Convictus nobilium (strada Universității nr. 7) pe latura vestică a funcționat și o capelă frumos ornamentată, deci Biserica Piaristă nu a fost nici prima, nici singura din zonă, dar în timp cea veche a fost dezafectată, azi se mai văd coloanele de la intrarea în ea. Iezuiții au construit în zona colegiului o tipografie și o farmacie, iar în altă parte a orașului (azi, Parcul rozelor) o moară de hârtie, în fapt o fabrică, pentru multele publicații pe care le aveau un plan conform principiilor iluministe după care se ghidau: că prin carte se aduce bunăstare, pace socială și liniște interioară.

Tot în piațeta de pe strada Universității se regăsește Statuia Fecioarei Maria Protectoare (Coloana Mariei Immaculata), alt monument iezuit, reamplasată și readusă în locul initial după restaurarea si refacerea ei, în 2023. Statuia fusese îndepărtată în 1959 la intervenția rectorului de atunci al universității, Constantin Daicoviciu. Statuia Fecioarei Maria Protectoare sau Maria Ciumei ar fi trebuit să fie un ansamblu statuar mai amplu cu 15 sfinți care să o înconjoare, conform contractelor încheiate la 1744 între guvernatorul Anton Korniș și sculptorul austriac Anton Schuchbauer, dar posibilitățile financiare nu au permis realizarea întregului plan.

Biserica Piaristă este ultima dintre clădiri care își găsește locul în piațeta iezuită, construcția ei începând în 1702. S-a construit după planurile unui arhitect vienez, planuri care au fost găsite în urma cercetărilor acum circa 10 ani la Viena. Biserica nu poartă întâmplător numele „Sfânta Treime”. Era un fel un pic polemic al iezuiților de a-și exprima și impune credința în dogma trinitară (Tatăl, Fiul și Spiritul sfânt, cei de o ființă) în fața principalilor adversari spirituali din oraș care erau ferm antitrinitarieni, unitarienii. În interior, biserica păstrează și azi decorațiunile interioare originale, inclusiv tot mobilierul, deci și stranele pentru credincioși. Doar orga donată de guvernatorul Kornis a fost înlăturată și înlocuită cu una mai nouă.

Altă modificare (cam singura) au făcut piariștii când au preluat biserica în 1776 prin adăugarea a două altare de rugăciune lângă altarul principal. Pe unul dintre ele se pot distinge și doi studenți ai Colegiului Piarist clujean îmbrăcați în uniforme de școală specifice. Subiectul icoanei din altar îmbrăcată în argint este unul care a fost abordat din punctul de vedere al istoricului de artă. Icoana din altar se numește și Madona Caludiopolitana și ajuns la Cluj de la Nicula (unde a lăcrimat, conform declarațiilor soldaților habsburgi), după ce o vreme a stat pe domeniul de la Mănăstirea al contelui Kornis. Acesta a donat-o cu acte bisericii atunci iezuite.

Cultul acestei icoane a început în lumea catolică și a fost efervescent (contrareforma avea nevoie de minuni, de restaurarea cultului marianic, de obiecte religioase care să facă lucruri spectaculoase, de exemplu să lăcrimeze), așa că după ea s-au realizat în epocă peste 300 de copii, pentru că exista credința că și o copie poartă în ea aceeași sfințenie cu originalul. Obiceiul translatării obiectelor de adorație dintr-o biserică în alta era destul de frecvent în epocă și se făcea tot dintr-un imperativ iezuit: încercau să își recupereze artefactele cu valoare spirituală din acele biserici care ajunseseră în proprietatea și administrarea reformaților (evanghelici, calvini, unitarieni) și care nu le valorificau în serviciul religios, dimpotrivă le negau caracterul divin.

Kovács Zsolt crede că problema originalității icoanelor poate fi astăzi rezolvată simplu prin analize de laborator ale pigmenților, lianților, și ale lemnului. Nu exclude ca și icoana din altarul iezuițior să fi suferit schimbări, dar deocamdată ea este cea despre care există consemnate declarațiile despre lăcrimare. La încheierea turului iezuit l-am întrebat pe paznicul bisericii dacă icoana mai lăcrimează. „Azi, nu!”, mi-a răspuns. Poate că mâine, da!